Menta a fost o nimfă, adică o mireasă divină, pentru că nimfă (νύμφη) nu înseamnă altceva în greaca veche decât… mireasă. O chema Mínthi, era copila lui Cocyt, Râul Plângerii, şi unul din amorurile lui Hades, zeul lumii de Jos.
Legenda spune că Minthi s-ar fi lăudat tovarăşelor sale, nimfele-naiade din Ilia, că ea e mai frumoasă decât Persefona, soaţa şi regina lui Hades. Şi, cum zeii le află pe toate, şi Persefona a aflat de iubirea interzisă a soţului său pentru Minthi, dar şi de hybris-ul copilei, şi s-a plâns mamei sale, Demeter, zeiţa cerealelor.
Se spune că una din cele două zeiţe a fi a prefăcut-o pe hetaira lui Hades într-o buruiană neînsemnată. Buruiană, căreia, însă, stăpânul lumii subpământene, sfâşiat de regrete, i-a dăruit o mireasmă divină şi ceva din puterile tainice ale Afroditei.
Aşa se face că Minthi, prefăcută în mentă, păstrează până astăzi, sublimate, mireasma, savoarea şi vraja unei iubiri divine.
De ce povestea mentei este legată de Hades, zeul morţii şi al morţilor?
Pentru că Hades era regele lumii de Jos: lumea de sub pământ, a solului fertil, unde încolţesc seminţele şi unde sunt rădăcinile plantelor. Grecii ştiau să folosească aromele mentei: aveau obiceiul de a freca cu frunze de mentă proaspătă mesele, la ospeţe, ca să parfumeze aerul pe care îl respirau, gândindu-se, poate, că, astfel, sorb puţin din răsuflarea înmiresmată a nimfei. Se şi îmbăiau cu apă de mentă, ca să-şi împrospăteze trupul şi mintea şi să-şi recapete vigoarea. Ba chiar, după banchetele care ţineau până în zori, îşi puneau pe cap coroniţe împletite din mentă, ca să alunge mahmureala şi să-şi trezească mintea.
In româneşte
mentă şi
izmă sunt perfect sinonime, dar au intrat în limbă, spun lingviştii, prima din slava veche, menta, şi cealaltă din maghiară,
izmat.
Menta: desigur, la origine este un cuvânt grecesc: minhta (μίνθα sau μίνθη; în greaca modernă μέντα) pe care l-au împrumutat şi romanii, mentha.
Izma: s-a format în maghiara veche, din iz (= gust) şi zamat (= savoare, aromă) şi se traduce prin: „cea aromată”. Poate este un calc după celălalt numele grecesc al plantei idíosmos (ἡδύοσμος) „cea cu dulce/bună mireasmă”, de care pomeneşte Strabon.
De asemenea, menta/izma are mai multe nume populare în română:
1. mintă/izmă de grădină, minta moldovenească, izmă bună, izmă de leac, izmă domnească, giazmă, iasmă, piperiţă (Mentha x piperita sau menta „pipărată”, de la piper, piperul în latină)
2. minta calului, mintă de câmpuri, mintă/izmă sălbatică (Mentha silvestris sau menta sălbatică)
3. minta broaştei/izma broaştei, izma apei, izma/minta bălţilor, izma/menta bătrânească sau minta lângorii (Mentha aquatica sau menta de apă)
4. izmă creaţă/mentă creaţă sau iarbă creaţă (Mentha crispa, de la crispus, în lat. „creţ,ondulat”)
5. busuiocul cerbilor (Mentha pulegium sau menta …puricilor, pentru că mirosul ei alungă puricii)
6.izmă turcească (Mentha suaveolens/rotundifolia sau menta suav-mirositoare/menta cu frunze rotunde; care şi are o aromă fructată)
Trei sunt, de fapt, „mentele bune”, cărora li se spune mentă/izmă bună:
1. menta de apă (Mentha aquatica)
2. menta dulce (Mentha viridis/verde sau spicata/înspicată) şi
3. menta pipărată (Mentha piperita), care este hibridul primelor două, cu varianta sa Mentha piperita var. Citrata, adică „menta-cu-gust-de-lămâie”.
Puterile mentei
Cea mai mare putere a mentei, spun manualele secrete ale Stăpânilor Ierburilor, este aceea de a îmbuna, de a împăca, de a trezi şi de a îmbunătăţi … mintea.
Călugării Evului Mediu (cei mai buni alchimişti şi herborişti) cultivau menta pe domeniile mănăstirilor şi făceau în laboratoarele lor leacuri cu mentă pentru toate suferinţele stomacului şi ale capului, suferinţe născute, de cele mai multe ori, din… crispare: dureri de cap/migrene, oboseală, tensiune, insomnie, spasme şi crampe ale stomacului, indigestie.
Crisparea nefiind nimic altceva decât senzaţia că ţi se strânge/se contractă creierul, stomacul sau inima (în latină crispo, crispare însemna: a încreţi).
Ştiau că menta destinde, adică de-crispează, de-tensionează vasele de sânge şi muşchii şi că, în consecinţă, face să dispară migrenele, crampele, spasmele. De fapt, la modul subtil, ea îmbunează … mintea, adică o face bună, înţelegătoare şi deschisă.
Ei spuneau că un ceai sau un pahar de vin în care s-au „odihnit” şi „s-au răsfăţat”, timp de câteva ore, 3 sau 4 frunzuliţe de mentă, coboară asupra minţii inspiraţia divină, entuziasmul. Adică o fac asemenea minţii zeilor, atotştiutoare, fericită, inventivă, fecundă, înţeleaptă şi iubitoare.
Şi, adăugau în manualele lor, că menta ne face să redescoperim dragostea.
Firesc, face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: rozmarin, cimbru, cimbrişor, oregano (maghiran şi sovârf), busuioc, melisă (roiniţă) sau levănţică.
Orice grec, roman sau arab ştia că are un aliat de nădejde în ceaiul de mentă. Sau, în … sosurile cu mentă. ( See more at: http://www.romania-actualitati.ro/menta_iarba_mintii-44781#sthash.s4f0AWGu.dpuf)
